Blog

blog banner

 Dacă ai mai auzit povestea mea, știi că mi-am început călătoria de dezvoltare personală prin 2012 și am turat cu adevărat motoarele doi ani mai târziu, când am aderat la John Maxwell Team.

Dar nu despre această călătorie vreau acum să îți povestesc. Ci despre faptul că, mult înainte să îmi doresc să dezvolt o afacere de training și coaching și cu și mai mult înainte de a mă și apuca de treabă 😊 , eram stăpânită de entuziasm față de tot ceea ce învățam în acest domeniu. În asemenea măsură încât, le spuneam tuturor cât de importantă e creșterea, cât de important e să ai un plan de dezvoltare personală, și cum fără asta nu te poți duce practic nicăieri.

Nu greșesc dacă spun că sunt oameni care pur și simplu au ajuns să mă evite pentru a nu mai auzi de “nevoia de creștere”. Bine, dacă e să văd lucrurile cu ochii de azi, cred că pur și simplu nu mai suportau să le pun în față oglinda aia în care se vedea clar că stăteau pe loc.

Mai recent chiar, invitând pe cineva în programul meu gratuit, și explicând cam ce facem și că, binențeles, este vorba de creștere, m-a provocat: “am auzit de voi, sunteți ca o sectă”.

Am început să râd. Și a trebuit să îi dau dreptate.

Adevărul e că, odată ce începi să te dezvolți vezi lucrurile altfel. Ai altă perspectivă. E ca o călătorie pe munte: când ești la bază nu prea vezi ce e în vârf.

Modul în care vezi vârful și felul în care îți imaginezi drumul atunci când ești încă jos nu au nicio legatură cu perspectiva pe care o ai odată ce începi urcușul. Și din ce urci mai mult, dintr-aia peisajul se schimbă, ce vezi nu mai seamănă deloc cu ceea ce ai vazut la început.

Așa se explică de ce, de exemplu, când începem să ne dezvoltăm nu mai râdem la aceleași glume, în cazul în care prietenii noștri nu se dezvoltă și ei nu le mai cautăm compania și asta nu pentru că nu-i mai iubim. Pur și simplu nu mai suntem pe aceeași lungime de undă.

La fel de adevărat este și că nu e deloc ușor sa crești. Oricât de bine ar suna, tot îți vine să zici “wow, dezvoltarea e foarte tare; hai, tu primul !”. Pentru că, deși aduce împlinire, e și foarte dureroasă. Ba chiar dificultățile au tendința să vină la început și abia apoi să fie urmate de satisfacții. Și în plus, e un proces care nu se încheie niciodată. Cum începi să te gândești care este următorul nivel pentru tine, o iei practic de la început.

Și atunci, poate te întrebi, de ce să te dezvolți?

Pentru că e singurul mod în care ajungi să trăiesti viața pe care ți-o dorești. Poate ai și tu momentele alea mici – când conduci, când ești la duș, când stai liniștit în lumina blândă a unei după-amieze în care ai un pic de vreme– când ai o idee inspirată despre cum ai putea trăi mai frumos, mai din plin. Și pe care și tu, ca majoritatea dintre noi, o trimiți la plimbare pentru că “e abusurdă” “visezi cu ochii deschisi” oricum “ai treabă” și nu ai timp de “prostii”.

Dacă am învățat ceva, e că o idee nu vine niciodată dacă nu există și potențialul de a o transforma în realitate. Că potențialul nostru e infinit și că numai teama față de riscurile pe care le percepem ne ține pe loc. Că nu există lucru, oricât de mareț, care să fie făcut de om și să nu îl pot face și eu. Că suntem pe pământ pentru a ne exprima și extinde spiritul. Și atunci când facem asta suntem împliniți și capacitatea noastră de a contribui la binele celor din jur crește exponențial.

Da, creșterea e dureroasă, fiecare treaptă pe care o urci înseamnă și o treaptă pe care o lași în urmă. Și noi ne atașăm așa de mult de treapta noastră. Însă, ca orice altceva, creșterea poate deveni și ea un obicei. Are nevoie doar de puțină grijă până prinde rădăcini.

Te las cu o provocare: care e lucrul despre care spui: “ce mult mi-ar place într-o zi să…..”? Azi e o zi: ce ar fi să fie chiar ziua aceea când dai o șansă visului tău?

Care-i primul pas?